Reporter Liber

De astăzi, pe blogul “Reporter Liber” semnează şi Jim Raynor. Este vorba, desigur, de pseudonimul pe care şi l-a ales autorul. “Domnul Raynor” este binevenit, mai ales că aduce ceva nou, un stil diferit şi idei proprii, bine conturate. Iată primul material, cu precizarea că următoarele vor fi publicate fără nicio introducere.

Aşa nu

JIM RAYNOR

Pâna acum câteva zile, Dan Diaconescu era un nimeni. Nu avea personalitate proprie, viata si spusele lui se identificau pâna la o fuziune completa cu OTV-ul iar zicerile lui circulau prin mediul public ca o marturie hazlie a felului în care te poti îmbogati din activitati de masticare a rahatului.

Stiam cu totii ca omniprezenta sa la propria televiziune anula din start o aparitie individuala, însufletita la un canal de televiziune serios; chiar daca vedetele sale reusisera sa faca pasul catre emisiuni similare de prost gust (Acces Direct, orice show cu Bahmutence sau Zavorance), Dan era OTV, imaginea mumificata a unui canal de dejectii.

Mai mult, omul parea moderatorul perfect: într-o lume de dementi, curve, ghicitori, cersetori, prezicatori, într-un ocean de ipoteze, fantezii sau teorii conspirationiste, printre atâtea fire încurcate ce duceau fie la mici adevaruri, fie la mari minciuni, întotdeauna senzationale, DD direct, precum un Sahriyar modern, parcurgea cele o mie si una de greturi nocturne cu o abilitate remarcabila. In timpurile astea, moderatori care îsi lasa invitatii sa vorbeasca în mod liber sunt o pasare foarte rara.

Mitul Diaconescu s-a prabusit imediat dupa intrarea mascatilor prin efractie în lumea sa de vise. Si nu vorbesc aici de pârnaie ori de faptul ca a ajuns, în final, pe merit în topul listei celor mai bogati oameni din România.

Mitul Diaconescu era cel al incluziunii omului de televiziune în rândul baietilor “destepti”. Desi îl injurau multi, la fel de multi îl laudau pentru ca a descoperit posibilitatea îmbogatirii rapide pe seama prostirii prostilor. Citeşte tot articolul

Ioan-Alexandru URSU

A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost nu s-ar fi mai povestit, un băieţel, viitor matelot, ale cărui vise străpungeau limitele bunului simţ. El, purtătorul unui nume de mare împărat şi conducător, visa ca într-o zi să fie…. SUPREMUL CONDUCĂTOR. Şi cum visa el la pătrunsul nepătruns se trezi şi realiză că trebuie s-ajungă şi la ore, dar na…, pauza nu ţine o veşnicie, ci doar sărăcia.

Şi cu mult blonc-dronc-tulubuc…. Traianel apucă cu chiu-cu-vai să intre în sala de clasă!  Profesoara  ,,încântată” de genialul incomprehensibil al elevului îl atenţionează că există o crasă lipsă de respect din partea lui şi că nu reuşeşte să adere şi el la categoria elevilor mai răsăriţi! Da’ Traianel nu se poate lasa umilit si scoate biciul discursului la inaintare si ii raspunde celei care a avut curajul sa-i ,,rastoarne calul cu boi”: ,, Doamna, succesurile (AGRAMATICALITATILE SE MOSTENESC DIN GENERATIE IN GENERATIE) mele nu se vor datora dumneavoastra, scolii, educatiei, ci doar istetimii mele debordante si a modului in care reusesc sa ma fofilez de …. VOI!”

Profesoara ingalbenita il urmari stupefiata pe elevul Traian care evidentia a lui strategie de viata, in timp ce se napustea cu pasi marunti spre locul sau din clasa, fara permisiunea profesoarei de a merge la locul lui.

Ajuns la locul lui, in ultima banca, Traian se aseza langa Mircea, fratele lui de sange, (alaturi de care va infaptui multe acte marete datatoare de sperante sangerande), scoase caietul si  incepu ora lui desen semi-artistic! Traian optase pentru ultima banca. Stia ca de acolo are o vizibilitate senzationala. Vedea, miroasea si simtea tot. Era arhicunsocuta pasiunea lui pentru sendvisurile cu magiun ale colegelor sale blonde, in special pentru sendvisul Lenutei Baicoi.

Ora de matematica incepu. Profesoara deja umpluse doua table. Traianel era de neclintit, doar a lui manuta ,,cotrobaia” foaie caietului de matematica cu ajutorul unui creion. El era in plin act de creatie: picta viitoarea lui flota. Din nou, impertinenta de profesoara observa  ca Traian, pentru  n-a oara, se teleportase intr-o alta realitate! Cadrului didactic ii trecuse prin cap ideea sa-l lase, mergand pe principiul pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti, dar etica achizitonata in nenumaratele ore de pedagogie o impiedica. Ajungand la ,,sediul” elevului său, luă proasta decizie de a-l scarpina putin cu un discurs.

,,Traian… noi suntem la ora de algebra, iar tu desenezi … vapoare?!?!? E corect? Ce vrei sa faci cu viitorul tau? Tu crezi ca bogatia ta spirituala si materiala sta intr-o…. flota desenata prost pe o hartie? Pentru asta vei avea scazuta nota la matematica si la  purtare cu 25% !”

Traian, incremenit de imensul tupeu avut de aceasta fiinta care a avut curajul sa-l infrunte… V-am pacalit ! Traianel adoptse un calm englezesc! Ii dadu un cot colegului frate Mircea. Acesta din urma intelese ideea si scoase din ghiozdan arma si munitia – o teava si cateva boabe de fasole. Incarca teava cu boabele si incepu sa traga la foc automat in profesoara! Ochii, gura si urechile profesoarei au fost tinta atacului. Astfel, cei doi au sters orice urma, in cazul unei reconstituiri. La final Traianel, pentru a parea mai istet, zambi, scoase un racnet de victorie si spuse: ,Ale cui simturi sunt cu minus 25% acum cucoana?”

Dupa ce au rapus bestia, au falsificat toate dovezile, astfel incat, iubitul lor « preten », Emi Gog sa fie tras la raspundere pentru dezastrul comis.

Dupa ani si ani au venit si anii negri, ani in care Traian si-a dus visul la indeplinirea neimplinirii altora.

Si v-am spus povestea asa, incalecand pe o sa, jurand ca …… voi lupta, ca tara sa nu mai fie asa!

Acesta este un pamflet (nu foarte reusit) si trebuie tratat ca atare!

DE IOAN-ALEXANDRU URSU

În aşteptarea alegerilor şi a unui colţ de pîine…

Nu stiu cum se face, dar de fiecare dată când se apropie alegerile, guvernanţii se hotărăsc să scoată de pe raftul ruşinii, înfăşurată bine în naftalină, jucărioara lor preferată: soarta profesorilor. Acest colectiv de oameni, care cică au mai pus mâna pe o carte şi nu pe terenuri de nu ştiu câte hectare, reprezintă mantaua de vreme rea pentru cei care urmează a fi aleşi. De fiecare dată când se apropie ziua votului începe să se editeze câte un nou basm ai cărui actori sunt Guvernul şi ,,şleahta” profesorilor. Rolul de ,,Salvatore della patria” i se acordă bineînţeles junelui prim: omul politic, iar rolul de neajutorat i se cuvine sărmanului profesor. Normal că zmeul nu putea lipsi din desfăşurarea acţiunii. Astfel fie Călin (Popescu- Tariceanu), dar nu cel din file de poveste, fie Boc Poc-Poc îl vor întruchipa pe Bau-Bau.

Si noi ?!?!?!

Consider că audienţa, mai precis publicul larg este sătul şi plictisit de această reluare. Nici la creşă nu ar mai avea succes această tragedie în « n » acte, ale cărei urmări sunt bine cunoscute: repoziţionarea pe raftul ruşinii a profesorilor, înfăşuraţi într-un strat şi mai gros de naftalină, ca să le fie de folos şi la viitoarele alegeri. Circul produs de cele două părţi este unul de dimensiuni mitice. Citeşte tot articolul

de Ioan-Alexandru URSU

În secolul al XXI-lea lumea satului moromeţian specifică literaturii lui Preda încă îşi mai face simţită prezenţa în peisajul rurarului băcăuan. Un peisaj  ros de pecetea timpului  care nu pare a ierta pe nimeni şi nimic! Universul rural încă mai  oferă imagini arhaice, scene care par fantasmagorice pentru timpurile noastre. Însă realitatea dezarmează pe adepţii teoriei conform căreia totul este de un roz inimaginabil.

Aceeaşi zonă, dar timpuri diferite

 La doi paşi de municipiul Bacău (unul dintre cei 12 ,,voinici” care se doresc a fi adevăraţi  poli de dezvoltare), în satul Valea Seacă, comuna Nicolae Bălcescu, clipa pare a încremeni. Neica timpul a uitat să mai scoată ceva din tolbă şi pentru locuitorii acestor meleaguri. Totul pare desprins dintr-un alt film, un film dominat de nonculori şi tristeţe. In ciuda faptului ca se află la nici 4 kilometri de comuna Nicolae Bălcescu, satele Valea Seacă, Buchila şi Lărguţa demonstrează faptul că apropierea de oraş nu dinamizează zona. Ba mai mult, se poate afirma că influenţa citadelei este aproape zero. Cu aproximativ 4100 de locuitori Valea Seacă se înscrie în acea zonă tristă din peisajul rural de sorginte românesc. Totul ţine de mentalitate, după cum sintetizează şi primarul comunei Nicolae Bălcescu, Anton Şiler. ,,Oamenii se simt legaţi de animale şi pământ. Dacă ar avea de ales între un  Mercedes şi o caruţă, aceştia vor opta pentru ultima variantă”, afirmă primarul localităţii băcăuane. Procesul de desprindere de personalitatea arhaică pare a fi una de durată şi fără un deznodământ previzibil.

Probabil aceasta este şi una dintre cauzele care au condos la exodul celor tineri spre alte meleaguri. De la an la an locuitorii acestei zone par a da bir cu fugiţii. Dacă unii se mulţumesc cu simplul fapt de a îşi găsi un loc de muncă la negru în oraş, o mare parte îşi îndreaptă gândurile spre alte zone ale continentului, sperând la un trai decent, atât pentru ei cât şi pentru copii lor, odrasle care sunt uitate acasă. Această şansă, de a-şi părăsi ţinuturile natale, este privită de către săteni ca o evadare dintr-un loc în care evoluţia umană cât şi cea economică este de domeniul basmelor populare. ,,Problema e că o mare parte dintre copii sunt lăsaţi în grija bunicilor, nelăsându-se niciun act oficial la primărie”, susţine edilul comunei.   Citeşte tot articolul

Astăzi am deschis categoria “Colaboratori”. Primul pe listă este fostul meu coleg, Ioan-Alexandru Ursu, care are o pasiune pentru editoriale. Am încredere în el, aşa că va avea libertate nelimitată de “mişcare”.  Citeşte tot articolul

Aterizarea căpcăunului

 Ioan-Alexandru URSU

Te-ai trezit cumva într-o lume în care totul pare “ca de ciuperci”? Atunci înseamnă că ai descoperit realitatea. Acum, după ce ţi-au fost testate papilele gustative pe vechiul produs,  de larg consum, denumit: “lumea de toate zilele”,  vi s-a ivit  întrebarea : ‘oi fi vrând io să fi păpat acest aliment?”  Daaaaaaaa!!! Cu siguranţă.  Nu  ar trebui să punem mână de la mână, nu pentru a face mai multe mâini, ci pentru a încerca (acolo, olecuţică)  să schimbăm ingredientele “lumii de toate zilele”? Sunt sigur că a trecut  de mult  perioada de valabilitate a  acestui papanaş cu brânză mucegăită.  Io sunt plictisit de sutele de ghivece servite zilnic în autoBUS, în trafic, şi în mod special în instituţiile de învăţământ.

 Cred că în curând voi ajunge imun la toate aceste deşeuri verbale, evenimenţiale, şi tot neamul lor cel ….., din păcate treaz!  Ar  fi bine să găsim somniferul pentru infinitul cârd de aroganţă, prostie, nesimţire, nepăsare. E dureros că “madame” aroganţa, “boierul” nesimţirea, şi incurabila prostie au pus laba (că nu pot spune mâna sau gheara) şi pe instituţiile de la care ai unele mici-mari pretenţii. Nu voi spune că un student nu poate să intre la secretariat  cu scopul de a găsi un răspuns, sau că “limitatul” învăţăcel este luat peste picioare, de către “prea nelimitatul, alteţea sa” profesorul. Pentru a nu mai aduce in discutie comportamentul functionarilor publici, al caror chef de munca este atît de incomensurabil încat nici nu il simtim! Imi place la nebunie ţara în care m-am născut, trăiesc si voi trăi (sper ca nu pentru prea mult timp, aici)! Dacă nu ar fi existat această mică doza de nebunie…, am începe să batem cîmpiile cu toţii.

 Of….offfff !!!! Măi…..! Măi!!!! “Da’ io cu cin’ votîz?” Nu cu mine!!!! Din păcate cu ei…., vlăjganii de demult vlăguiţi!!!!  Dar na că am scăpat porumbelul şi am spus-o. :)  Ups! Cred că am parte de o revelaţie!!!  Gaaaaaaaaataaaaaaaaa! Ştiiiiiiiiiiiiiiuuuuuuuuuuuuu! Şombolibozaurii vor să ne călească, pentru că viaţa este  grea domle! Nu oricine o poate căra. Cică trebuie să ai braţe puternice, spate mare, ce mai, trebuie să mergem la sală, şi nu mă refer la sala de lectură! Nu? N-am io dreptate sau n-am io dreptate ?    

Hooop ooooop ooooop! Gata ajungem să ne plângem de milă. Şi nu dă bine  în CV.  Nu trebuie să  exagerăm. Din fericire  nu toţi şombolibozaurii sunt la fel. Există şi excepţia  de la regulă. Mai sunt şi oameni, spre bucuria publicului larg.

 Nimicirea căpcăunului                                               

 Sincer, mie îmi place cum stau lucrurile în acest moment. De ce ? Pentru că mă determină să fiu un luptător, un om care se zbate până la ultima lacrimă de putere!!!

Trebuie  să le mulţumim celor care ne fac ziua mai amară, mai înnourată, mai ploioasă, mai lungă, mai cretină, pentru că inevitabil vor apărea şi dulceţurile…, şi lumina…, şi înţelepciunea…, şi răspunsurile pe care le căutăm. Astfel jocul devine mai disputat şi mai interesant. Credeţi voi ?

Nu?